Gândurile astea vin direct din nevoia de a pune puțină ordine în felul în care aleg să mă port cu cei din jur atunci când trec prin perioade mai încărcate. E o mică spovedanie despre tăcere, despre reculegere și despre respectul pe care îl port celorlalți.
Încerc pe cât posibil ca, atunci când problemele mă prind și mă cuprind, să nu-i trag și pe ceilalți în tainele și durerile mele. Știu că fiecare om are propriul spațiu de încercări — evenimente mai mult sau mai puțin grele, fiecare cu încărcătura lui emoțională. Dacă aș veni și eu peste ei cu frământările mele, le-aș putea încărca umerii peste măsura a ce pot duce. De ce să le fiu o povară în plus? De ce să le răpesc din timp, din energie, din suflul lor vital?
În astfel de momente, prefer să mă rezum la un gând simplu: va trece și asta.
Așa că, dacă mă vedeți mai tăcut, să știți un lucru: nu sunt nici cătrănit — chiar dacă așa pare —, nici distant. Doar caut să mă reglez. Îmi caut energia, suflul și echilibrul pentru a o lua de la capăt. Posibil să par ursuz sau melancolic, dar este doar felul meu de a mă reculege și de a-mi limpezi gândurile.
Retragerea în tăcere nu înseamnă răceală sau distantare, ci felul meu de a-i feri pe alții de propriile mele furtuni, până când îmi regăsesc echilibrul.
I.V.A.
Sursa imaginii (Pexels, licență gratuită): Fotografie de Nikita Kulikov pe Pexels, prelucrare Ioan Vasilescu-Apostol
Comentarii
Trimiteți un comentariu