Observ cum Piatra-Neamț, această comunitate mică, care se vrea deschisă, tolerantă, europeană și oferă platforme de exprimare tuturor, devine, prin imitație și copiere, o extensie a metehnelor comunismului de altă dată. Fenomenul contemporan numit Cancel Culture propune boicotarea, cenzurarea sau chiar concedierea persoanelor care exprimă valori tradiționale.
Cum se manifestă acest curent? În primul rând, prin dublu standard: libertatea de exprimare este protejată doar atunci când servește propria agendă și pe cei care o promovează. În al doilea rând, printr-o toleranță proclamată în teorie, dar nu cea la care ne gândim acum, ci un soi de toleranță represivă, în care conservatorii nu sunt tolerați, ci etichetați, umiliți, marginalizați. Este o luptă a etichetelor, care împarte societatea în „progresiști luminați” și „retrograzi/periculoși”. Pe scurt: toleranță pentru ai noștri, iar pentru ceilalți, să le dăm în cap!
Dezbaterea stârnită la Piatra-Neamț în jurul invitării actorului Dan Puric de către Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” atinge o problemă de fond a societății noastre: alunecarea treptată de la spiritul critic la practica cenzurii din considerente ideologice. Tentativa a prins rădăcini anul trecut la Timișoara (orașul libertății), dar și la Bacău, în acest an.
Ne place, nu ne place, cred că ne aflăm deja și noi, nu doar Occidentul „civilizat”, în neomarxismul cultural, unde deconstrucția discursului tradițional și eliminarea vocilor dizidente devin instrumente de control ideologic. Voi fi cât se poate de direct: vreau să demasc ipocrizia acestui demers, venit din orașul nostru sau din altele, într-o Românie ieșită din cenzură de mai bine de 36 de ani, dar în care cenzura revine, cu aceleași metehne, într-un soi de comunism.
Ca și altădată, dublul standard este cât se poate de prezent. De data aceasta, petiția invocă „justificarea oportunității utilizării banilor publici”. Într-o comunitate diversă, bugetul public pentru cultură este alimentat de toți cetățenii, atât de cei cu viziuni progresiste, cât și de cei cu opțiuni conservatoare sau tradiționale. Din aceiași bani publici, administrațiile locale (indiferent de culoarea politică) finanțează festivaluri de muzică trap, rock, manele sau populară, evenimente sportive, arte vizuale avangardiste ori spectacole de teatru care nu sunt pe gustul tuturor.
Oare TT de la noi nu a pus în scenă astfel de piese? O, da! Am participat la ele, nu le-am gustat, am criticat tendința momentului și mi-am ales apoi piesele la care să merg. La fel cum nu sunt microbist și nu urmăresc anumite sporturi, dar știu că, dacă eu nu gust astfel de evenimente, asta nu înseamnă că nu există alții care le gustă: campionate de karate, lupte greco-romane, fotbal de sală, dans sportiv etc.
Într-un stat democratic, utilitatea banului public în cultură nu înseamnă mulțumirea unui singur grup, ideologic sau nu, ci asigurarea pluralismului: loc sub soare pentru toate categoriile de public. Dacă nu mă înșel, cel puțin în teorie, asta susține și Constituția, dacă mai contează să o amintim în democrația noastră hibridă, de fațadă, trunchiată.
Totodată, cred că o democrație, așa cum o înțelegem în teorie și în definiție, funcționează pe principiul că răspunsul la un discurs cu care nu ești de acord este un alt discurs: argumentul, dezbaterea sau, cel mult, boicotul individual (alegerea de a nu cumpăra bilet sau de a nu participa). În momentul în care un grup cere interzicerea sau anularea evenimentului pentru întreaga comunitate, ne aflăm exact în logica cenzurii comuniste: un grup autoproclamat „luminat” stabilește ce are voie și ce nu are voie să asculte restul populației. Când o comunitate sau un stat ajunge să se teamă de idei și să le interzică preventiv, sistemul încetează să mai fie o democrație liberală și devine un regim hibrid cu reflexe autoritare. Aceste reflexe le sesizăm deja la noi, mai nou și în cultură, nu doar în politică, unde sunt vizibile mai ales din 2024. Să ne amintim și de pandemie: ce au pățit unii artiști din teatru și muzică pentru opiniile lor.
Cea mai vizibilă fractură de onestitate apare, cred, în rândul celor care, pe de o parte, militează vehement pentru libertăți individuale, diversitate și respectarea opțiunilor de viață ale celorlalți, fiind de acord cu sloganuri precum „corpul meu, alegerea mea”, cu orientările sexuale, cu manifestările identitare etc., și cer societății o toleranță necondiționată, iar pe de altă parte cer cenzurarea imediată când vine vorba despre opțiunile culturale ale altora. Atitudinea aceasta dezvăluie un dublu limbaj evident, care trădează o toleranță unilaterală și un monopol moral: ceilalți cetățeni sunt priviți ca lipsiți de maturitatea necesară pentru a trece printr-un filtru critic propriu o conferință sau o carte, iar cei care îi judecă se cred superiori. La aceasta se adaugă lipsa unei reflecții democratice: dacă ar fi pusă în practică, cei din tabăra „superiorilor” ar descoperi că libertatea de exprimare există tocmai pentru a proteja civilizat ideile care deranjează sau care nu sunt la modă.
Dacă protejăm doar discursul convenabil majorității vocale a unui moment, libertatea devine doar un simplu privilegiu teoretic.
Așa că, dragi „superiori”, îl ascult pe Dan Puric nu pentru că sunt fan de-al lui, așa cum nu sunt fanul înfocat nici al lui Marius Manole, al Oanei Pellea sau al lui Chirilă. Așa cum mă uit și la Prelipceanu, CTP, Gâdea, Turcescu, Badea, Oreste, Dărvășan, Berbece etc., ca să ascult mai multe opinii și apoi să trag cocluzii. Mă uit la ei fie pentru actul cultural, fie pentru a le asculta mesajele politice, religioase etc., și, într-un final, pot fi de acord cu ei sau nu, trăgând propriile concluzii. Faptul că nu sunt fanul lor nu înseamnă că le cer și cenzura.
Tot ce faceți este fals și ar fi bine să vă dați seama că punerea în practică a Cancel Culture înseamnă punerea în practică a unui curent cultural neomarxist. Adică a comuniștilor de altădată! Ceea ce se întâmplă la Piatra-Neamț nu este un accident izolat și nici o simplă neînțelegere pe teme de buget local; acesta este doar pretextul. Este aplicarea la scară mică a unei matrici ideologice veche de un secol: atunci când nu poți sau nu vrei să combați argumentele unui om de cultură într-o dezbatere deschisă, folosești presiunea și mai nou, cu putere, instrumentele social media pentru a-i retrage platforma publică.
V-aș recomanda să urmăriți dezbaterile unor intelectuali precum John Lennox (matematician și filozof al științei la Universitatea Oxford, apologet creștin) și Richard Dawkins (biolog evoluționist, ateu militant și autor al cărții „Dumnezeu: o amăgire”), ca să vedeți cum sunt abordate subiecte și teme grele fără cenzură și etichetare.
I.V.A.
Sursa imaginii: fotografie de ARTO SURAJ pe Unsplash, prelucrare Ioan Vasilescu-Apostol
Comentarii
Trimiteți un comentariu