Interviurile Performeri România. Profesor Constantin Cucoș. Iulie 2018



Domnule Profesor, ce înseamnă pentru dumneavoastră a performa?

A performa înseamnă să ilustrezi, prin propriile tale fapte de viață, niște valori la care aderi sau care sunt dezirabile pentru cei de lângă tine. Înseamnă să dai la maximum din ceea ce ține de datul tău nativ, cultural, experiențial, să arăți că nu numai prin proiecte te manifești, ci mai ales prin conduitele pe care efectiv le înfăptuiești. Este mai vechea distincție, operată în lingvistică, dintre competență și performanță. Competența are în vedere un potențial de exprimare; performanța se referă la exprimarea ca atare... A performa înseamnă nu numai declamarea unei valori, ci interiorizarea și transformarea acesteia în obișnuință, în mod de a fi...

Care sunt principalele atribute ale performanței?

Cred că aceasta se exprimă pe mai multe dimensiuni: pe linia unui conținut (devii performant într-un anumit domeniu), în perspectiva unui nivel sau intensități (depășești în mod cert alte realizări evidențiate până în acel moment), pe direcția creativității sau inovației (vii cu ceva nou), în raport cu realizările personale (faci un salt față de ceea ce erai în stare până atunci), aduci plus-valoare și împlinire ție și celorlalți (prin validare și recunoaștere) etc. Performanța rupe și se opune stagnării, repetitivului, căldicelului. Ea „sare în ochi”, destabilizează obișnuințe, produce oarece disconfort. Dar e o „zbatere” ce înalță ființa, o conduce spre alte zări.

Ce v-a motivat pe dumneavoastră să alegeți calea performanței?

O observație, pentru început: nu sunt sigur că eu am performat. Performanța este un atribut care poate surveni și se poate exprima la un moment dat (temporal, situațional, conjunctural). Presupunând că aș avea oarece contribuții pe linie educațională, vă răspund astfel: am crescut și m-am format într-un ambient familial, școlar, societal în care zicala „cine are carte, are parte” se adeverea. Singura șansă a unui copil de la țară, în acea perioadă, era să facă școală. Și am încercat să o fac, cu perseverență, seriozitate, poate chiar naivitate, de la primară până la cea universitară. Cred, în continuare, cu toate malversațiunile pe care le sesizăm acum, că performanța autentică este adusă de talent și dăruire, de inventivitate și curaj, de autenticitate și perseverență. Mai devreme sau mai târziu, valoarea se instituie, biruie, se acceptă, indiferent de accidente sau deteriorări conjuncturale. Constat și eu, cu uimire, în aceste zile, că negrul poate deveni alb, urâtul frumos, impostura model demn de urmat etc. Inclusiv în mediul școlar, universitar...


Ce faceți pentru a încuraja performanța în România și în comunitatea unde locuiți?

Același lucru pe care îl puteți face dumneavoastră sau alt profesor din România, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă vă închipuiți că eu pot face mai mult, vă înșelați. Eu nu pot decât să trag semnale de atenție, să sugerez, să mă exprim (deocamdată). Cei care iau hotărâri (bune sau rele) sunt factorii de decizie. Din păcate...

Cum îi încurajați pe studenți să urmeze paradigma performanței?

În primul rând, să aleagă acea linie de formare în acord cu ceea ce le place să facă. Să nu se lase seduși de mode, de trenduri ale vremii, de evoluții circumstanțiale. Apoi, să persevereze, să aprofundeze, să acumuleze pe direcția aleasă. Mai devreme sau mai târziu, dacă devii stăpân și creativ pe o problemă, nu se poate să nu performezi, să ți să recunoască valoarea, competența.

În contextul României de azi, cu legi ale educației atât de des schimbate, colegii dumneavoastră profesori cum pot performa?

Să își facă treaba în limitele lor de competență. Din fericire, indiferent de evoluții imprevizibile, chiar negative, normative sau de alt gen, profesorii își prezervă o zonă de libertate ce nu e afectată de nimic. Am trăit și am profesat în perioade și mai apăsătoare decât cele din prezent. Profesorii de ieri nu erau mai prejos decât cei de azi. Indiferent de context, putem face mai bine pentru semenii noștri. Putem transmite sau pleda pentru valoare indiferent de timpuri și circumstanțe. E o chestiune de asumare personală, de poziționare liber-consimțită, de demnitate axiologică. 

Legiuitorii de la București, care prin acțiunile lor influențează acest domeniu important pentru o societate, ce ar trebui să înțeleagă și să facă, astfel încât educația să producă rezultate pe termen lung?

Grea întrebare. Răspunsul e și mai dificil. Întâi de toate, legiuitorii și decidenții ar trebui să știe ce vor. Deseori, ajung acolo persoane care nici nu înțeleg, nici nu au o viziune, un proiect coerent. Trag la nimereală, gesticulează cum dă Domnul sau cum îi dictează cei care i-au instalat. După opinia mea, trebuie curmat răul de la rădăcină, de la temelii. Trebuie „dat foc” la aproape totul și pornit de la o altă stare. Nu că nu ar fi practici sau tradiții educaționale bune (mai ales la nivelurile de jos, de școală, expertiză profesională personală). În ce privește structura, aspectul procesual, asumarea responsabilităților sau libertăților, validarea rezultatelor educației etc., e loc de revizuire, schimbare, înnoire.

Ce ar trebui să facă cadrele didactice, astfel încât prin acțiunile lor să-i influențeze pe actorii politici să ajute mai mult educația pentru a fi performantă?

Să reacționeze atunci când lucrurile nu merg bine, să se transforme în factori de presiune decizională, să își asume autonomia necesară astfel încât să nu mai aștepte indicații „de sus”, să lupte pentru a fi reprezentați, inclusiv în palierele decizionale, de cei mai profesioniști dintre ei.

Pentru a exista performanță în educație mai mult ca sigur este necesar să existe un parteneriat între părinte și cadrul didactic. În acest sens ce ar trebui să facă părintele?

Părintele nu trebuie să se considere deresponsabilizat din momentul în care copilul  începe educația școlară. Dimpotrivă, își va asuma noi roluri, de co-echipier al profesorului, de susținător al școlii, acompaniind, într-un mod specific, influențele exercitate de educația formală. În anumite situații, familia poate prelua secvențial atribute pe care școala, din anumite motive, nu și le duce la îndeplinire. Oricum am vedea lucrurile, etosul familial are o încărcătură paideică unică, distinctă, modulată afectiv, pe care nicio școală nu o poate replica.

Dar cadrul didactic?

Profesorul însuși va crea ocazii de prezență și coparticipare a părinților, proiectând activități școlare sau extra-curriculare prin care aceștia să fie valorizați, prin competențe particulare, în actul educativ. Pornind de la o anumită compoziție profesională, o expertiză într-o direcție sau alta, unii părinți ar putea tutela o serie de acțiuni de informare sau formare.

Domnule Profesor, ce le recomandați colegilor dumneavoastră să întreprindă pentru a performa în acest domeniul vital al educației?

Să fie serioși și responsabili, încrezători și devotați lucrării educative, să iubească și să respecte copiii, să-i înțeleagă pe semeni și pe ei înșiși, să fie creativi, inventivi, curajoși.

Dar tinerilor studenți care vor să profeseze în domeniul educației?

Să se gândească la faptul că a educa pe altul este cea mai nobilă meserie. Ei vor fi asemenea unor părinți: ei devin co-generatori pe linie culturală, spirituală, experiențială. Educația este „cureaua de transmisie” a zestrei culturale de la individ la individ, de la o generație la alta.



Din punctul de vedere al mai multor specialiști, educația este o condiție obligatorie pentru ca o persoană să performeze într-un domeniu. Dacă și dumneavoastră sunteți de aceeași părere, ne puteți explica de ce?

Opera educativă, pe lângă însușire de cunoaștere, presupune și fasonare a persoanei pe linie comportamentală, caracterială. Instrucția, de una singură, nu înseamnă mare lucru, dacă nu este complementată de caracter. Degeaba știi sau faci multe, dacă acestea nu se cadrează într-un sistem de referință axiologic. Ori formarea persoanei asta presupune: să vizezi și să încorporezi valoarea, să miști lucrurile într-un orizont evolutiv pozitiv. 

Iată-ne ajunși la finalul interviului. În cartea dumneavoastră, Pedagogie, spuneați foarte frumos că “astăzi, educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii şi care nu trebuie limitat în timp… ” Cât îi este de folositor omului să învețe pe tot parcursul vieții?

Omul este condamnat să învețe continuu. În asta constă, într-un fel, și măreția lui: că nu stă pe loc, descoperă, inventează, re-gandește lumea, o re-formează permanent în raport cu o dinamică firească existenței și condiției umane. 
...
Ioan Vasilescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi

Argumentul ontologic pentru existența lui Dumnezeu

Schimbările din teamă

Cele mai obișnuite tehnici de manipulare folosite de specialiști sau nu, ieri și azi