Dumnezeu Iubire sau Dumnezeu al chinului vesnic?

Cum îl putem numi pe Dumnezeu Iubire, când în acelaşi timp Îi punem în cârcă chinul veşnic al păcătoşilor?

Am prelut vorbele din prima epistolă a Sfântului Apostol Ioan capitolul 4 versetul 8 şi 16 şi acordăm într-un fel anume o atenţie Dumnezeului acestui Univers. Îl mărim în felurite chipuri. Îl slujim. Îl facem drept şi iubitor, salvator şi mântuitor, însă, în cel mai important aspect facem o flagrantă confuzie: Îi atribuim iubirea teoretic, însă faptic Îl declarăm călăul veşniciei, Cel ce permite torturarea sufletelor pe lumea cealaltă. (nu El în mod direct, ci Diavolul. Dar dacă acceptă această situaţie, atunci este complice cu Aghiuţă, să zicem un fel de partener)

Şi acum întreb: Cum se potriveşte chipul  Dumnezeu Iubire, cu dumnezeul care permite chinul veşnic al sufletului care nu s-a încadrat în normele unei religii? (în acest caz creştinismul, dar nu sunt excluse nici celelalte)

E puţin sinistru să credem că Dumnezeu care este Iubire, este în veşnicie călău! Eu unul refuz să cred într-o astfel de dualitate. Mi se pare exagerată. Dumnezeu are astăzi plăcerea de a iubi şi mâine când am trecut în lumea de dincolo, acelaşi Dumnezeu îşi foloseşte dreptul şi plăcerea de a mă chinui. Iubirea, în sensul cel mai pur iubeşte, dăruieşte ce este mai bun pentru binele altuia. În schimb, doar imaginea unui călău care are rolul de a chinui, de a pedepsi chiar şi pentru un minut, naşte durere. Dar să  ne imaginăm o veşnicie în chin şi durere? Ar fi comparabil cu sentimentele generate de un film de groază! 

Imaginea tradiţională întipărită în mentalul colectiv, fără a sta niţel să gândim, personal cred că creează un portret denaturant al Creatorului. Ceva nu se leagă. Acest Dumnezeu călău (plăsmuit de o filosofie anume, în timp) este plin de sadism, având o plăcere bolnăvicioasă de a chinui sufletele păcătoase, la nivelul acelei existente din altă sferă decât cea fizică, cea pământeană. Şi aşa omul în mare parte în această viaţă, prin trecerea lui pământeană suferă. Aici să zicem că suferinţa are mai multe cauze. Dar acolo? Suferinţa să fie sinonimă cu Dumnezeu?

E prea mult! Contradicţia e prea mare. Cele două imagini ale aceluiaşi Dumnezeu sunt prea contrare. Ori acceptăm un Dumnezeu Iubire, ori unul sadic, aflat în parteneriat cu duşmanul Său. 

Am putea spune astfel şi altfel: Dumnezeu este Iubire şi în iubirea lui nemărginită, neacceptând încărcarea negativă cu care vine sufletul în veşnicie, alege să-i curme pentru totdeauna suferinţa, ştergând existenţa acestuia din timp, mai ales din cel veşnic. În sensul acestora, putem spune că Dumnezeu nu a creat un loc anume unde să vadă de la distanţă cum fiecare suflet ispăşeşte greşeala. În această imagine găsim în Dumnezeu şi atributul dreptăţii şi mila, dar şi Iubirea! El nu devine partener cu chinuitorul sufletelor. Nu încheie cu acesta afaceri spre a aduce suferinţă sufletelor create de el. Acest dumnezeu seamănă mai mult cu un dumnezeu păgân, nu cu un dumnezeu al iubirii.

În acest Dumnezeu eu pot crede, însă într-un Dumnezeu absurd, sadic, crud şi veşnic cu aceste atribuite, eu nu aleg să cred!
...
Ioan Vasilescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Din nimic a luat nastere Universul?

Puţin despre alergare!

Cadoul

Indiferenţa doare