Creştini persecutaţi. Prigonirea nu s-a sfârşit

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” Matei 5:10-12

Ca în vremurile demult apuse ori ca în cele vremuri când regimurile totalitare îşi impuneau cu forţa ideologia, iată că nici azi lumea nu este săracă de prezenţa unor grupări criminale, care folosesc drept scuză religia, omorând în numele ei sau terorizând pe alţi semeni care îndrăznesc a fi altfel.

Recentele evenimente din Nigeria îndreptate împotriva creştinilor, ce au ca protagonişti pe militanţii sectei islamice Boko Haram, dovedesc încă o dată că natura umană nu poate fi schimbată uşor. Sute de răniţi şi zeci de oameni au fost omorâţi în atentate cu bombă. Biserici şi comunităţi au fost distruse şi afectate pentru o ideologie a oamenilor, aşa cum înţeleg ei (nu a lui Dumnezeu). Şi aceste atrocităţi doar pentru a introduce, nu pe cale paşnică, ci cu adevărat barbară , legea islamică Shariah.

Mai nou aceeaşi grupare a dat un ultimatum de trei zile creştinilor din Nigeria să părăsească ţara, altfel, de nu o vor face vor fi ucişi. Ĩn urma acestor ameninţări venite din partea grupării teroriste, care are legătură cu al-Qaida, preşedintele nigerian Goodluck Jonathan a ordonat trimiterea de soldaţi pentru a opri teroarea. Conform CNN, purtătorul de cuvânt al Boko Haram a spus că “Îi vom confrunta pe soldaţi pentru a proteja pe fraţii noştri” , această confruntare împotriva celor ce au rolul să îi apere pe creştini, nu înseamnă altceva decât moarte lor şi celor care îi apără.

Anul trecut în decembrie, Agenţia “Christian Solidarity Worldwide” (“Solidaritatea Creştină de Pretutindeni”) făcea public un raport, care arăta că într-o Biserică cu tradiţie din Ahwaz, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, în ultimii trei ani în preajma slujbei de Crăciun, autorităţile iraniene au arestat adulţii şi copiii care participau la slujbă, pe care i-au urcat în autobuze, au fost duşi în clădirea poliţiei iraniene, unde au fost interogaţi, ameninţaţi şi apoi eliberaţi. Motivul pentru care autorităţile au procedat în acest fel ţine de ameninţarea securităţii publice, motivând că adulţii şi copiii prezenţi la slujbă sunt cu adevărat un pericol. Ĩnsă ne putem da seama că aceste argumente sunt absurde, mai ales că aveau de-a face cu copii, nu cu terorişti. De fapt ţinta lor era altcineva: intimidarea clericului Farhad, care este cunoscut pentru lunga sa istorie de arestări şi persecuţii din partea autorităţilor islamice iraniene, acesta fiind responsabil cu convertirea multor islamici la creştinism.

Tot anul trecut, în decembrie, în ajunul Crăciunului, extremişii islamici din Uganda au atacat pe Umar Mulinde, de 37 ani, familist cu 6 copii, un fost învăţător islamic, cunoscător profund a Coranului şi Bibliei, în prezent un foarte activ episcop neoprotestant responsabil cu convertirea a 360.000 de islamici la creştinism. Acesta a fost atacat cu acid în timp ce se îndrepta spre comunităţile de creştini convertiţi de el, de mai mulţi oameni care în timpul atacului au strigat „Allahu akbar” (Allah este mare). Mai mulţi oameni l-au dus la spital, însă în urma atacului, episcopul a suferit arsuri mari pe întreg corpul, mai ales pe faţă, acesta pierzând un ochi, cu posibilitatea de a pierde şi al doilea ochi. Umar Mulinde însă nu s-a lăsat descurajat, spunând în ciuda celor întămplate că „De acum port în trupul meu rănile Domnului meu Iisus Hristos”.


“Numai prin sângele martirilor merge Biserica înainte. Creştinii trebuie să fie pregătiţi să reziste adversităţilor şi traumatismelor de tot felul. Dumnezeu ne poate proteja, ne poate face parte de zile fericite, dar nici un credincios nu este scutit de necazuri. Să le aşteptăm cu seninătate!” *Richard Wurmbrand



Evenimentele relatate mai sus, cu diferiţii actori implicaţi cu voie sau fără, nu trebuie să ne lase reci, nepăsători. Ĩn condiţiile de libertate de care noi ne bucurăm, indiferent de numirea creştină pe care o purtăm, gândurile noastre trebuie purtate în rugăciune către Dumnezeu. Distanţa dintre cei ce suferă şi noi poate fi mare prin numărul de kilometri tereştri, însă distanţa dintrei ei şi noi poate fi mică prin rugăciunea pentru binele lor îndreptată către Domnul nostru.

Ei nu trebuie să sufere singuri, de aceea spuneam mai sus că nu trebuie să fim reci cu privire la aceste evenimente ce apasă greu asupra fraţilor noştri de religie, de credinţă. Noi, împreună cu ei trebuie să suferim, să plângem soarta lor, căci fiindu-ne fraţi, durerea lor trebuie să fie durerea noastră.

Noi în libertate, în liniştea ce ne înconjoară putem să ne trăim viaţa spirituală aşa cum ne dorim. De multe ori cădem sub capcana libertăţii, fără să fim presaţi. Duşmanul nostru în libertate, nu e semenul care ne îngrădeşte libertatea de a ne mişca, de a gândi sau a ne ruga, duşmanul suntem noi, care lenevim, care ne complacem în “binecuvântările” libertăţii seculare. Trebuie să fim atenţi şi să luăm aminte la noi, dar mai ales la ei care în depărtare luptă cu alţi duşmani, mai cruzi. La noi pentru a nu fi indiferenţi, pentru a nu spune într-un fel sau altul că nu ne priveşte sau pentru a neglija pur şi simplu soarta lor, din motive sociale, ori de natură religioasă. Nu se ştie niciodată când libertatea nu va mai fi libertate pentru noi şi atunci...

Trebuie să fim atenţi la exemplul lor, căci indiferent cât de mici ni se par din anumite puncte de vedere, ei sunt mari prin ceea ce trăiesc, prin jertfa lor. Ei sunt eroii nostri, în timpul acesta modern. Ei sunt “fericiţii” ce azi sunt prigoniţi pentru credinţă, pentru Iisus. Ei duc azi o cruce, asemenea sfinţilor şi martirilor din trecut, care în ciuda tuturor relelor aruncate asupra lor, nu au renunţat, ci au alergat până la capăt, au luptat lupta cea bună! Ei aleargă şi pătimesc... Ei sunt azi, exemplul de ieri al Evangheliei, a istoriei martirilor. Istoria vieţii sfinţilor, a faptelor prigoniţilot pentru Iisus prinde viaţă azi în persoanelor lor. De aceea, trebuie să ne pese, ei sunt vii prin viaţa lor şi la strigătul lor de ajutor, trebuie să i se întoarcă măcar un răspuns care să îi întărească: rugăciunea noastră, păsarea noastră în acest fel.

Exemplul lor, a acelora care devin sfinţi prin trăirea lor pentru Dumnezeu, indiferent ce presupune această trăire (martirajul, suferinţa trupului etc.), poate să ne înveţe mai mult decât o carte, mai mult decât o universitate consacrată. Ei au trăit şi ce au crezut şi au devenit ce au ales - sfinţi!

Ceea ce uită prigonitorii, aşa cum şi alţii au uitat în trecut constă în faptul că prin tortură, prigoană sau moarte, credinţă creştinului nu va pieri. Din contră, acolo unde sângele martirilor cade, pământul îl primeşte şi rodul seminţei, căci sângele este o sămânţă vie, va da rod înmiit la timpul potrivit, şi prin acest sânge mulţi vor veni la credinţă. Sângele martirilor converteşte inima care nu înţelege azi, şi devine predicator al cuvântului, mai mult decât o poate face o voce umană sau o carte.

Să ne rugăm unii pentru alţii, ortodox, catolic, protestant sau neoprotestant, căci în vremuri de acestea felul cum ne numim păleşte în faţă suferinţelor trăite de oameni pentru credinţa lor.
.........................................................................................................................
*Richard Wurmbrand, Mai mult decât biruitori, Editura Stephanus, Bucureşti, 1999, pag.70
...
Ioan Vasilescu 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi

Argumentul ontologic pentru existența lui Dumnezeu

Omul lingusitor

Ce a funcționat bine în aceste zile fierbinți de toamnă?