A cui este vina?


Suntem în plină agitaţie cauzată de cele mai îngrijorătoare rezultate obţinute de elevii care anul acesta au susţinut examenul de bacalaureat. Pe la televizor acuzele sunt aruncate dintr-o tabără în alta, de la unul la altul: părinţii îi acuză pe profesori că s-au răzbunat, elevii spun că ministrul educaţiei profesorii au fost prea duri şi exigenţi în ceea ce priveşte supravegherea, analiştii dau vina pe politicieni pentru că nu au fost în stare să ofere un cadrul legal şi normal care să fie atât în avantajul elevilor cât şi a profesorilor, politicienii se acuza unii pe alţii pentru greaua moştenire de la Ministerul Educaţiei… Datorită acestor acuze, cui să dăm dreptate?

Pentru toate aceste rezultate, care pe drept pot fi catalogate ruşinoase, o serie de factori trebuie luaţi în calcul, factori care puşi cap la cap arată cum după semnul de egal vedem cum educaţia copiilor noştri e la pământ, sistemul de învăţământ e aproape du fundul prăpastiei…

Ĩnsă cine poartă răspunderea pentru toate câte azi se întămplă în acest sistem? Nedorind să fac o analiză mai adâncă, iată cum văd lucrurile: o răspundere pentru acest eşec îl are familia elevului. Ĩn momentul în care aduci pe lume un copil, una din responsabilităţile care le ai ca părinte ţine şi de felul cum vei alege să-ţi educi copilul. Din momentul în care copilul s-a născut, primul educator, primul profesor pe care îl are copilul e părintele. (cazurile sociale nu le vom discuta aici – copiii abandonaţi etc.). Ca părinte trebuie îţi asumi responsabilitatea pentru a alege felul cum va fi educat copilul, ce valori perene îi vei insufla, ce program va avea, cum să se comporte în societate, de ce nu, ce drum să urmeze în viaţă. Datoria pentru ca fiinţa mică de lângă tine, adică copilul născut, să crească frumos, e în primul rând a părintelui, şi apoi a statului, a profesorului sau educatorului. Căci, nici statul şi nici educatorul nu a venit la tine părinte să îţi spună când să faci copilul, câţi să faci pentru ca ei să ştie când să aibă grijă de ei şi cum.

Apoi, dacă eu nu sunt mulţumit de felul în care statul îmi educă copilul, ca părinte am tot dreptul, dacă am şi interesul, să aleg alte forme de educare a copilului, complementare, care pot veni în întâmpinarea copilului pentru a răspunde nevoii lui de educare: cluburi pentru copii, unde se învaţă tot felul de lucruri utile şi moderne, care îl ajută pe copil să fie mai competent în aceste timpuri moderne, când competeţele sunt mai cerute decât cultura generala (nu că aceasta nu ar fi utilă!!!).

Pe de altă parte, părintele trebuie să fie un model pentru copilul său, un model care să fie în contradicţie cu antimodelele ce azi perindă prin media, pe internet sau pe străzi. Copilul este ispitit de foarte multe lucruri din jurul său, de foarte multe filosofii de viaţă nesănătoase, care încurajează tineretul că poate avea succes, urmând şi o cale mai scurtă, fără muncă, fără şcoală, fără valori… eventual prin trăirea filosofiei şmecherului, descurcăreţului care prin orice mijloace se poate descurca, chiar daca mijloacele folosite pentru a ajunge mai sus, mai în vârf nu sunt printre cele mai ortodoxe. Părintele în faţă acestor probleme reale cu care este bombardat şi sufocat copilul, trebuie să reacţioneze pentru a apăra sănătatea copilului, fie că vorbim de cea fizică, psihică sau socială. Dacă părintele nu reacţionează la primele semne de “îmbolnăvire”, atunci cine? De accea, a fi model pentru copil, înseamnă a conştientiza că a creşte un copil nu e tot una cu a creşte un fir de iarba sau tot una cu a face o supă. Sunt alte priorităţi, alte responsabilităţi, care dacă sunt conştientizate, fac din tânărul parinte şi nu numai din cel tânăr, un părinte care pune interesul copilului mai presus de interesul lui.

Dacă nu conştientizează părintele care e menirea sa şi comportamentul lui se încadrează în filosofia “lasă că se poate descurca copilul şi fără şcoală, valori… sau “dacă celălalt se descurcă în felul acela, al meu de ce să nu facă la fel, căci iata că merge … şi altii se descurcă şi le merge bine dacă fură, dacă sunt smecheri…”, atunci părintele devine un model negativ şi copilul de cele mai multe ori va face aşa cum a văzut, fiind normal pentru el ceea ce face.

De aceea, la aceste rezultate slabe pe care copiii le-au avut acum la examenul de bacalaureat, vina pentru eşecul copiilor o au şi părinţii. Părinţii trebuie să conştientizeze copilul că şcoala nu e o scenă de modă unde se defilează cu buricele goale, unde limbajul de pe stradă îl înlocuieşte pe cel academic, unde clasa de curs este înlocuită cu banca de afară; copilul trebuie învăţat, în primul rând de părinte că şcoala este un loc unde profesorul îi transmite valori, cunoştinte, şi nu un loc în care telefonul trebuie etalat, unde maşina nu trebuie parcată cu boxele la maxim, unde responsabilitatea se invaţă, iar munca aduce roade…. Părintele trebuie să-l înveţe pe copil că şcoală nu este barul sau clubul din cartier, sau coşul de gunoi de pe stradă. Şi cu atât mai mult trebuie să-l înveţe să muncească pentru fiecare notă sau calificativ obţinut.

Filosofia care spune că se poate obţine notele la şcoală şi prin alte metode, decât prin învăţare şi aprofundare, nu e altceva decât a face rabat de la regulile normale şi fireşti care oferă cadrul bun spre o sănătate morală şi socială a copilului. De ce copilul trebuie să copie? De ce să nu muncească pentru nota sa? Pentru că azi e mai uşor să furi, decât să înveţi… De aceea şi scandalul şi acuzele aduse profesorilor şi ministrului, pentru exigenţa cu care au fost supravegheaţi elevii la examene: cu camere video de supraveghere. Să vă spun un lucru. Oricât de criticabil ar fi ministrul educaţiei pentru lipsa lui de viziune în reforma educaţiei sau pentru faptul că în multe privinţe nu a fost alături de dascăli, această măsură de a pune capăt copiatului la examene, cu ajutorul unei supravegheri mai exigente din partea profesorilor dar şi cu ajutorul camerelor video, a fost cea mai bună măsură luată în ultimii 20 de ani! De ce? Pentru că în acest fel cei răspunzători de perpetuarea ilegalităţii (copiatul este o ilegalitate, un furt, o minciună) au fost atenţionaţi că lucrurile se schimbă, iar cei care nu se conformează vor plăti.

Din fericire, profesorii s-au conformat, elevii s-au conformat, dar cei din urmă cât şi părinţii celor ce nu au reuşit să treacă de examene au dat pe faţă frustrările lor , aducând acuze că profesorii au fost prea duri cu supraveghere şi în felul acest copii care au picat, nu au luat examenele din cauza stresului… Să fim serioşi! Ce argument e acesta. Altfel se pot traduce frustrările lor – nu s-a mai putut copia şi din această cauză nu au luat examenele. Ei bine, poate acest lucru să fie şi medicamentul care să îi vindece atât pe părinţii dar şi pe copiii care până mai ieri au crezut că acest examen nu trebuie tratat cu seriozitate. A pleca la şcoală cu această idée, că examenele pot fi luate prin copiere, nu e altceva decât a fi părtaş la ilegalitate, la imoralitate. Cei care s-au bazat că pot copia, ar face bine dacă si-ar schimba felul în care văd lucrurile, să fie serioşi cu ei, să muncească pentru a avea rezultate. Trebuie să se înţeleagă acest lucru atât de părinte, cât şi de copil: copierea nu este altceva decât înşelarea propriei persoane şi a sistemului. Plecând cu această concepţie că poţi rezolva lucrurile şi prin medote mai puţin legale, lipsite de moralitate, nu se face altceva decât a porni în viaţă cu concepţia şi credinţă că atât la muncă sau în relaţiile cu oamenii, în diferite contexte poţi face ca lucrurile să meargă “bine pentru tine”, chiar dacă nu e bine pentru altul sau dacă ştii că ai încălcat legea.


Pe lângă responsabilitatea părintelui, vina pentru aceste rezultate o au şi elevii. Sunt părinţi foarte responsabili, atenţi acasă cum îşi cresc copiii, atenţi cu vorbele, valorile şi sfaturile transmise către copii lor. Atenţi cu felul în care copii se îmbracă şi se comportă în societate, cel puţin când sunt în preajma lor. Dar odată ce copii ies din spaţiul intim creat în cadrul relaţiei dintre părinte şi ei, copilul care acasă poate avea un comportament de admirat, odată ajuns sub influienţa grupului, se schimbă. Poate deveni rebel, poate vorbi lipsit de respect faţă de profesor, de regulile şcolare, poate deveni copilul cerut de grup. Un alt comportament poate avea acasa şi cu totul altă conduită socială poate avea la şcoală. Nu de puţine ori la şcoală îi vedem la o pauză de ţigări, cu droguri, etnobotanice sau energizante. Nu de puţine ori îi vedem la baruri în loc de sălile de curs. Nu de puţine ori îi vedem în cluburi, în loc să-i vedem implicaţi în diferite proiecte care să le folosească cu adevărat. Şi aceste alegeri nu le fac decât în detrimentrul lor şi din nefericire, ei conştientizează - chiar dacă în primă fază protestează prin a arunca vina asupra altora – doar atunci când culeg roadelor a ceea ce au semănat: revolta în locul înţelegerii importanţei regulii care de cele mai multe ori aduce siguranţă şi bine, lenea şi comoditatea în locul muncii, nonvaloarea si antimodelul în locul valorii şi modelului pozitiv, smecheria în locul bunei cuviinţe etc.

Un alt factor care concordă la acest rezultat ţine de unele dintre cadrele didactice care nu au înţeles care este menirea lor. Nu s-au adaptat nevoilor copiilor, nu s-au pregătit continuu, nu s-au coborât la nivelul lor, nu şi-au dat interesul pentru a-i înţelege şi pentru a-i ajuta în funcţie de specificul lor, nu s-au străduit să înveţe odată cu copiii şi de la ei, pentru a scoate din copii ceea ce este mai puţin bun, înlocuind cu ceea ce este bun. Pe lângă aceste lucruri se ştie foarte bine că, proliferarea fenomenului prin care copierea la examene era prezentă în sălile de curs, în practica curentă a elevilor sau studenţilor se datorează şi acelor cadre didactice care au permis ca această realitate să existe. Ĩn loc ca ele, cadrele didactice să nu permită existenţa ilegalităţii în sala de examen, din diferite motive au făcut-o: fie pentru bani sau alte bunuri, fie pentru pastrarea renumelui unei clase, sau a unui cadru didactic, fie pentru păstrarea prestigiului unui liceu de top. Făcând aceste lucruri, nu au făcut altceva decât să inducă elevului o filosofie greşită din foarte multe puncte de vedere. Astfel, şcoala în loc să pună valori în elevi, prin intermediul cadrelor didactice (repet, doar unele, nu toate), a sădit seminţele necinstei, nesupunerii, lenei şi de ce nu, a prostiei.

Clasa politică are şi ea vina ei. Ĩncepând cu anii ’90 şi până azi, absolut toate partidele care au perindat pe la putere, prin intermediul miniştrilor care au fost pe la Educaţei şi nu numai, care au poposit pe acolo fie mai multe luni sau ani, au experimentat pe copii tot felul de sisteme, mai mult sau mai puţin lipsite de logică, care în loc sa-i ajute în mod real atât pe dascăli cât şi pe profesori, mai mult i-au dezorientat, încurcat şi bulversat.
Dacă un partid sau un ministru face ceva bun azi, mâine alt partid sau ministru care vine la putere, schimba regulile jocului, chiar în timpul lui, în funcţie de viziunea partidului sau a ministrului, în funcţie de intereselor lor. Pe de altă parte şi certurile dintre putere şi opoziţie, nepunerea opiniilor lor în concordanţă, într-un sens comun şi logic pentru binele învăţământului, au dus la anumite situaţii de fapt, conflictuale, confuze, fapt pentru care şi lor aceste rezultate le sunt aruncate pe umeri. Să amintesc şi de felul în care clasa politică a dat importanţă educaţiei, cadrelor didactice. Educaţia şi cadrele didactice, au fost considerate de politicieni (nu toţi) Cenuşăreasa României. Viziunea lor despre educaţie şi cadrele didactice, precum că nu produc nimic palpabil, a dus la distrugerea treptat, în timp, a acestui sistem. Cadrului didactic nu i s-a mai recunoscut meritele în societate, importanţa lui a fost diminuată în raport cu alte categorii profesionale, cadrele didactice au devenit din ce în ce mai prost plătite şi nu de puţine ori acuzate că din cauza lor merge rău economia ţării. Toate acestea nefiind în niciun fel de ajutor tinerilor elevi şi şi studenţi, cadrelor didactice, părinţilor şi economiei.
Aşa cum nu s-a mai pus accent pe sănătate, industrie, agricultură, pe producţie, aşa nu s-a mai pus accent pe educaţie! Si unde s-a ajuns? La aceste rezultate! Poate aceste rezultate îi vor trezi pe politicienii care ne conduc şi poate îşi vor da seama, că educaţia şi cadrele didactice, chiar dacă nu produc ceva palpabil imediat (cum este o piesa pentru o maşină), ea produce inteligenţă, care la rândul ei poate produce ceva palpabil şi poate aduce atâtea beneficii în multe domenii. Poate politicienii noştri işi vor da seama că ţările care au pus accent ridicat pe educaţie, şi care nu au politizat educaţia, sunt ţările care au devenit şi cele mai dezvoltate din multe puncte de vedere. Dar pentru a face acest lucru, mai înainte de toate, trebuie să ne conducă politicieni capabili, care au apreciat şcoala, care nu au trecut pe acolo doar pentru o hârtie. Trebuie să ne conducă politicieni care să uite de interesul lor şi să conştientizeze că datorită legilor făcute de ei pot suferi sau pot trăi mai bine milioane de oameni, milioane de copii care mâine ne vor reprezenta cu cinste sau ne vor dezamăgi.

Ca atare, nici uneia din părţile amintite mai sus nu i se poate reproşa că poartă întreaga vină pentru tot ce se întămplă acum cu copiii noştri, cu educaţia lor, cu acest sistem bolnav. Fiecare în parte ar trebui să reflecteze la partea lui de vină sau la responsabilitatea lui, pentru a vedea ce nu s-a făcut bine şi ce trebuie schimbat azi, în prezent, pentru ca mâine, atât noi ca părinţi, cât şi copii ce mâine devin adulţi să nu mai suferim pentru alegerile făcute greşit azi. Sorina Vasilescu-Apostol

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi

Argumentul ontologic pentru existența lui Dumnezeu

Omul lingusitor

Ce a funcționat bine în aceste zile fierbinți de toamnă?