Spatiul traditional religios din Romania actuala


Poporul român, cunoscut în general pentru religiozitatea sa, este poporul care încă din vremurile străvechi, a moştenit şi păstrat un întreg arsenal de valori, de cunoştinţe, de meştesuguri care au fost înglobate într-un mod aproape firesc şi natural în ceea ce el numeşte tradiţie.


Satul traditional

Satul românesc cu precădere, este cel ce din vremurile de demult, prin reprezentantul s
ău, omul simplu numit ţăran, a ştiut să creioneze în sufletul său simplitatea, care l-a ajutat să înţeleagă viaţa, aşa cum poate mulţi învăţati ai vremurilor nu au ajuns la capătul înţelegerii. 

Pentru el, ţăranul, simplitatea vieţii era legată în mod absolut de religie. Nimic în afara acesteia nu se putea face bine, căci religia era pentru el sursa tuturor învăţăturilor, sursa de unde începea tot lucrul şi unde se sfârşea. 

Odată cu naşterea pruncului şi până la plecarea din viaţă a acestuia, pentru ţăranul român religia era cea care dădea raspunsurile. “Aşa este voia lui Dumnezeu” sau “Aşa vrea Domnul”, spune el. Prin acest răspuns, el a învăţat să adune înţelepciunea vremii, plamădită cu ajutorul muncii şi a rostului ei, cu ajutorul sfaturilor bătrânilor care orânduiau bunul mers al satului, în agricultură, în educarea copiilor, în căsătoria lor, în creşterea nepoţilor, în creşterea animalelor. Răspunsurile acestea, învăţăturile născute şi întipările în scris ori în mintea omului au devenit un fel de conşţiinţă comună, după care toţi sau aproape toţi se ghidau, judecau şi construiau spre binele “cetăţii” în care locuiau.

Un fel de ghid, se pot numi legile scrise sau nescrise ale ţăranului român, un fel de table ale legii care sunt întiparite cu litere materiale sau virtuale, care mişcă omul şi comunitatea înainte. Această mişcare, numită şi tradiţie, obligatoriu va face permanent parte din spiritul românului de la ţară. Dar nu numai.

Foarte mulţi oameni, fii şi fiice ale ţăranului român au ales la un moment dat să plece din spaţiul satului românesc către oraşele noi sau mai vechi, pentru a duce un alt trai, departe de munca istovitoare a pamântului, a îngrijitului animalelor ori a altor treburi specifice satului. Dar, cu toate acestea, ei nu au plecat singuri, goi sau săraci…nu au uitat moştenirea înscrisă în fiinţele lor, ci au luat cu ei legătura intimă dintre om şi tot ce există, într-o “ingenuă şi profundă intuire a tainei indefinite a existenţei”.(1)

Pentru ţăranul român, întreaga lume înconjurătoare este impregnată de sacralitate. În satul în care trăieşte sau în locul unde a poposit după ce a plecat din sat “lucrurile sunt vii, faptele au o stare şi un rost propriu, într-un întreg organic”.(2)

Aşa se face că satul lor natal, este unit într-o formă spirituală cu oraşul, nelăsând ca noul loc să şteargă ce a moştenit – tradiţia. Satul a devenit oraş şi oraşul a devenit sat. Sărbătorile, relaţia cu preotul, cu oamenii, împreuna lucrare, bogăţiile culinare, obiceiurile, toate acestea sunt identităţile în care ei se regăsesc. Lovind sau atăcând una din aceasta, pentru cei care trăiesc tradiţia e ca şi cum le-ai lovi pe toate şi în acelaşi timp e ca şi cum i-ai lovi pe ei.

E adevărat, că trăirea mai intensă a acestor realităţi era mai puternică atunci când societatea nu era atât de secularizată şi de multiculturală, multiconfesională… lucrurile între timp au luat o altă întorsătură. 

Schimbarea societaţii

Societatea modernă în care trăim a ales să schimbe direcţiile, păstrând însă, datorită majoritătii, anumite obiceiuri, valori şi învăţături care au o adâncă rădăcină în trecutul acestui popor. Astăzi contextul e cu totul altul. Societatea românească tinde să devină o societate de consum împinsă poate puţin la extrem, în comparatie cu alte ţări din lume. Consumăm multe alimente, cu toate că uneori nu ne sunt de folos toate, consumăm divertisment, muzică, zvonuri, ştiri, televiziune, radio, consumăm din resursele pamântului, până acolo când nu vom mai avea ce să mai consumăm din el…

Tendinţa aceasta de schimbare, a arătat în timp şi o altă faţă a acestui popor şi anume realitatea că se poate schimba uşor. Locul obiceiurilor bune sunt luate cu asalt de despiritualizare, de vicii, de un gen de prostie nedefinit, de lene, de îmbogăţire excesivă peste noapte a unor oameni, de colaborare în corupţie… 


Lispa de protest împotriva a ceea ce este nociv este aproape inexistentă, voinţa acestui popor este amorţită, responsabilitatea omului politic nu este vizibilă, gunoiul este aruncat la întâmplare, spaţiile verzi distruse, liderii religioşi sunt ascunşi, nemustrători şi blânzi cu ceea ce face să înainteze greu această societate în domeniul moral, social şi cultural…

Tradiţia, care de obicei avea rolul să amintească poporului ce au făcut înaintaşii noştri pentru neam, este uitată. Exemplele mari ale sfinţilor, ale domnitorilor, ale politicienilor care au făcut ceva pentru a îndrepta gândul oamenilor către bine sunt amintite pe alocuri, din timp în timp dar fără un glas hotărât, puternic, decis să se audă şi să se înţeleagă de ce au fost făcute faptele măreţe.

Un lider religios spunea despre român că este religios şi că religiozitatea lui se confundă cu numele de român care-l poartă. Se poate da dreptate acestor vorbe doar în parte. Din nefericire, poporul român care este majoritar religios, cel puţin cu numele, nu este neaparat şi spiritual. Spiritualitatea poporului român este distrusă chiar de el însuşi şi acest fapt nu face altceva decât să ducă la o amorţire în credinţă. Să nu se înţeleagă greşit, nu ortodoxia este vinovată. Alegerile oamenilor sunt cele care produc efecte ce nu au de a face cu spiritualitatea şi învăţătura creştită, care defineşte poporul român.

Alegerile noastre

Alegem să furăm chiar şi atunci cănd avem, alegem să minţim, chiar atunci când putem spune adevărul fără să ne coste ceva, alegem să mimăm o credinţă, fiindu-ne ruşine să ne afişăm ca ucenici al lui Hristos, alegem să fim diferiţi, dar nu în spiritul creştinismului, alegem să ne comparăm cu alţii asa cum noua nu ne place, ridicând asa zisa moralitate a noastră mai presus de a altora…

Din nefericire acesta este contextul în care ne aflăm, chiar dacă este greu de crezut, dar acest lucru nu face din acest neam unul care nu ştie să se îndrepte. 


În contextul actual se întălnesc multe culturi, multe opinii filosofice şi ştiinţifice, multe idei şi credinţe, multe confesiuni, multe partide politice cu diferite orietări… există prejudecăţi faţă de alţii cu alte valori, opinii şi credinţe despre viaţă, Divinitate, organizare socială şi politică etc. Dar asta nu înseamna că face din acest popor unul ce nu poate învăţa să convieţuiască în armonie cu ceilalţi. Însă pentru ca lucrurile să ducă în direcţia nu ideală, utopică în care toate sunt bune pentru toţi, trebuie ca fiecare dintre noi să accepte să fie educabil pâna la sfârşitul vieţii noastre. Pentru că fiecare dintre noi suntem “calători” pe acest pamânt şi nu luăm nimic cu noi, decât ceea ce am realizat în plan spiritual.
Numai că pentru a fi educabili, nu e un fapt atât de uşor ales de noi. Când eram tineri, părinţii noştri au ales pentru noi ce au crezut ei de cuviinţă că este mai bun: felul în care să ne purtăm, să gândim, să acţionăm, să credem… însă acum când vârsta ne dă dreptul să alegem singuri, uneori lucrurile sunt mult mai complicate de cât par la prima vedere.


Educarea omului
Educarea omului nu se face la întâmplare, dintr-o dată şi pentru totdeauna. Este un proces care e bazat pe alegeri şi în functie de ele apar anumite rezultate. Educatorii noştri, când suntem maturi putem fi noi, iar profesorii noştri pot fi prietenii, întâmplările vieţii, ceea ce citim, auzim ori vizionăm, oamenii cu experienţă şi mai în vârstă decât noi, mediul în care activăm, grupul din care facem parte, preoţii, pastorii, copii noştri etc.

Sunt foarte multe modele prin care se poate educa un om şi multe posibilităţi din care poţi alege pentru a-i da exemplele cele mai pozitive pentru formarea sa. Dar în egală măsură omul este la fel de liber să aleagă ce crede că i se potriveşte cel mai bine, chiar dacă alţii consideră că ceea ce recomandă este mult mai de folos pentru cel ce se vrea educat.


Religia

Se ştie însă că cea mai veche formă de educare a unui om e cea a exemplului personal care este legat de anumite princiipii de etică şi morală susţinute de religie. Religia în general, a fost şi rămâne purtătoarea de cuvânt şi ambasadorul celor mai înalte culmi unde poate să ajungă omul, în domeniul moral, etic şi faptic. 


Ea este cea care a dominat secole şi milenii la rând şcolile de gândire şi de acţiune a lumii. Prin religie omul a găsit legătura cu Divinitatea şi a întărit legăturile cu oamenii, dar tot datorită ei omul a găsit răspuns pentru rezolvarea unor probleme acute, însă şi motive de a cotropi, chinui, sărăci şi ucide pe cei mai puţini avantajaţi de putere, bogăţie, cunoaştere etc. (nu religia în sine se face vinovată pentru astfel de fapte).

Religia este legătura omului cu Dumnezeu, este forma prin care conştiinţa socială acţionează, este credinţa în existenţa unei forme supranaturale dar în acelaşi timp şi adorarea ei. Legat însă de sensul ei ca legătură între om şi Dumnezeu, putem spune că această legătură l-a făcut pe om să caute totdeauna o treaptă mai înaltă decât cea pamânteană şi anume unirea lui, prin credinţă cu Dumnezeu. Acest lucru nu s-a făcut întâmplător, ci căutând sensul vieţii, fiind ghidat fie de experinţa umană, fie de învăţătorii, profeţii ori preoţii vremii. Toate aceste legături dintre om, învăţătură, lege, poruncă, recomandări nu au făcut altceva decât să orienteze omul spre un sistem de valori, administrat fie de patriarhi, fie de preoţi, învăţăţori, apostoli sau uceni, în numele cuiva. 
În cazul religie creştine, în numele lui Hristos. 

Credinta

Însă această orientare spre un sistem de valori necesită deschiderea omului către valorile respective, alegerea de a le gândi, accepta şi a le primi. Într-un cuvânt – credinţa. 

“Credinţa slujeşte moralizării autentice a omului” spune Constantin Cucoş şi mai departe spune că “Omul nu izbăveşte numai prin inteligenţă şi raţionalitate” căci “Sunt situaţii în care aceste acte, profesate unilateral, conduc mai degrabă la pierzanie, la dezagregare existenţială.”(3)

Pentru a crede, nu totdeauna drumul este uşor, ci de foarte multe ori trecem prin incertitudini, dorinţa de a afla altceva decât ştiam şi ni s-a spus, renunţări la vechi certitudini datorate aflării altor învăţături etc. Dar acest lucru nu trebuie judecat, căci nici Iisus nu l-a condamnat pe necredinciosul Toma, ci l-a convins în maniera pe care acesta i-o ceruse.

“Credinţa neinformată poate aluneca uşor în credulitate şi supune oarbă faţă de orice sursă ce-şi orogă demnităţi ce nu ţin de spiritul ei. Nu este bine să redem în orice instanţă care are obiectivul ascuns de a ne subjuga. E nevoie de o anumită circumspecţie, de o anumită interogativitate. Credinţa este prefaţată de o minimă punere în chestiune…Stabilizarea într-un crez este corolarul unei munci cu tine însuţi, cu ideile tale, cu ideile altora. Fără acest exerciţiu purgatoriu de instalare, credinţa ta nu este decât un mod provizoriu de a exista, o stare tranzientă către incertitudine.”(4)

Această trecere prin punerea minimă în chestiune, mai poartă şi numele de “necredinţă onestă”. Soloviov o numeşte aşa şi mai spune despre ea că este “o credinţă pur omenească, onestă, care însetează de fapt să se convingă de adevăr într-un mod deplin şi definitiv”(5)

Trecerea aceasta este legată de educatie, iar educaţia este strâns legată de credinţă, căci dacă pleci la drum fără credinţa atingerii unei ţinte (ex. a faptului că te poţi perfecţiona într-un anumit domeniu), şansele de a o îmbrătişa sunt minime; te pierzi în meandrele drumului, te rătăceşti în detaliile lui topografice, fără credinţa şi revelaţia luminozităţii capătului, spune Constantin Cucoş, în aceiaşi lucrare a domniei sale. 


Trecând prin acest proces, omul poate fi mai convins de credinţa sa, mai sus pe treapta cunoaşterii şi autocunoaşterii, mai puternic să treacă prin probele vieţii, mai educat, iar în cazul de faţă “pretenţia adevărului unei credinţe, în sens logic, nu se mai justifică.”(6)

Note
1 Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, Editura Elion, 2001, p. 75.
2 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească. Ipoteze şi precizări, Bucureşti, Colecţia Ţară şi Neam, 1944, p. 55.
3 Constantin Cucoş, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.160
4 Ibidem, p.162
5 Vladimir Soloviov, Fundamente spirituale ale vieţii, Alba Iulia, Editura Deisis, 1994, p217
6 Constantin Cucoş, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.160

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi

Cele mai obișnuite tehnici de manipulare folosite de specialiști sau nu, ieri și azi

Argumentul ontologic pentru existența lui Dumnezeu

Ce a funcționat bine în aceste zile fierbinți de toamnă?