Comunicarea intre cultele traditionale si confesiunile crestine din Romania

Este bine cunoscut faptul că, procesul comunicării în domeniul religiei, al credinţei, al doctrinelor sau dogmelor nu a fost niciodată pe deplin realizat în condiţii deschise, sincere ori cu dorinţa de a asculta pentru a afla şi ce cred sau gândesc ceilalţi despre trairea credinţei, misterele ei şi cu atat mai mult despre Dumnezeu şi lucrarea Sa. 

Aceste nepuneri la o masă comună a liderilor religioşi au generat în trecut dar şi în prezent, bariere ce despart atât pe clerici cât şi pe credincioşii altor confesiuni.

Din punct de vedere al comunicării, această realitatea a generat mai multe situaţii, cum ar fi: lipsa comunicării, necunoaşterea punctelor de vedere şi puncteleor de credinţă a altor confesiuni (cel puţin în randul laicilor), prejudecăţile cu privire la formele de credinţă a altor culte, împotrivirea fizică (în unele situatii, ex evanghelizări), împotrivire la nivelul acceptării punctelor de vedere a celorlalte confesiuni, încălcarea dreptului de exprimare (în anumite situaţii,ex. seminarii şi evanghelizări), stricarea relaţiilor familiale şi sociale, avantajarea din punct de vedere politic, social şi financiar a cultelor traditionale, etc.

Dincolo de toate acestea enumerate, există şi situaţii în care liderii religioşi, politici şi reprezentanţii societăţii civile încurajează atât personalul clerical cât şi pe laici la apropierea de celelalte culte, în sensul de a comunica, de a participa împreună la proiecte comune în domenii cum ar fi mediul, cultura, asistenţa socială, învăţământul, aceste lucruri făcându-se cu scopul de a-i responsabiliza pe clerici şi pe laici şi de a-i apropia prin ruperea bariereleor impuse de timp şi de prejudecăţi.

Despre aceste aspecte de natură socială şi religioasă, care implică aspecte pozitive şi negative prezente in procesul de comunnicare, vor fi discutate mai detaliat în cele ce urmează.


Interacţiunea cultelor


Privită ca o formă de legătură între două sau mai multe “corpuri” (in sensul nematerial, la nivelul virtual, al ideii, nepalpabile) care interacţionează între ele, cultele sau confesiunile care activează legal pe teritoriul României, conform cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, trebuie să colaboreze în spiritul acestei legi, fără să discrimineze, în spirit de pace, respect reciproc, de neinstigare la violenţă verbală, fizică sau psihică.

Interacţiunea în spiritul acestei legi, priveşte mult mai departe de faptul că, cultele şi confesiunile din România pot colabora în mod paşnic în domenii şi pe proiecte de interes penstru om, societate si ţară. Are în vedere şi respectul reciproc pe care atât laicii cât şi clericii trebuie să şi-l poarte chiar în anumite situaţii care pentru mulţi sunt de neînţeles: evanghelizări, seminarii cu temă religioasă etc.

Însă procesul interacţiunii în sensul de sus, în ţara noastră este rar întânit, pe alocuri prezent ori aproape inexistent.

Moştenirea tradiţională, timpurile în care sistemul comunist cu doctrina sa atee, sistemul de învăţământ dar şi educaţia primită acasă sau ulterior închiderea noastră faţă de cunoaşterea altor comunităţi, minorităti religioase, a făcut din ţara noastră si societate în general, nu în totalitate, un mediu în care spiritul legii amintite mai sus nu este nici cunoscut, nici promovat.

Pentru a înţelege mai bine, se va explica pe rând în câteva puncte această realitate, răspunzând la întrebarea de ce datorită moştenirii istorice şi tradiţionale, a sistemului comunist, a sistemului educaţional, a educaţiei primite în familie cât şi datorită nouă, spiritul acestei legi nu este trăit, dar în acelaşi timp spiritul religiei nu este cunoscut, comunicat şi simţit în sensul de trăire morală şi faptică?


a. Moştenirea poporului român, în ceea ce priveşte religia creştină, este cu precădere conservată de istoria acestui neam, în arhivele istoriei, dar şi în tradiţia poporului român, majoritar creştin ortodox, păstrată atât de popor cât şi de Biserica Ortodoxă Română

Se ştie foarte bine că marii domnitori ai acestei ţări, au apărat valorile ţării noastre, dar împreună cu Biserica Ortodoxă Română au apărat şi creştinismul de invaziile străine politice si religioase. Apărarea aceasta s-a făcut fie cu ajutorul armelor de orice fel, manipulate de soldaţi, fie cu ajutorul bisericilor multe, a preoţilor mulţi şi a credincioşilor majoritari ortodocsi. În acest fel, au apărat ţara, creştinismul, valorile poporului dar şi tradiţia. 

Legat însă de tradiţie, lucrurile au evoluat până acolo încât tradiţia apostolică a fost amestecată cu tradiţia părinţilor bisericeşti dar şi cu obiceiurile poporului formând ceea ce azi numim Sfânta Tradiţie. Până aici, nimic ieşit din comun. Timpul însă a arătat, că această unire a tradiţiilor şi obiceiurilor a lăsat loc şi tradiţiilor, superstiţiilor sau obiceiurilor care nu au nimic a face cu spiritul creştinismului, ci mai degrabă cu ritualuri magice, păgâne ce contrazic spusele apostolilor şi chiar spusele părinţilor bisericeşti. 

De exemplu, în noapte Sfântului Andrei, unii credincioşii ortodocşi, în anumite locuri practică ritualuri magice prin care alungă spiritele rele cu ajutorul usturoiului sau a altor obiecte (amulete) ce se crede că au puteri care ajuta la tinerea departe a demonilor. Tocmai acest fel de credinţă contrazice Cuvântul Scripturii şi nu numai. 

Din acest punct de vedere, obiceiurile practicate de credincioşi nu sunt nici în spiritul Scripturii, nici în spiritul tradiţiei apostolice şi a părinţilor bisericeşti, nici în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe. 

Dincolo de toate aceste ritualuri, sunt voci ce afirmă că moştenirea Bisericii Ortodoxe, în forma pe care o cunoaştem azi, este cea care a fost la începuturi şi că nimic nu a fost schimbat in practica cultică  si religioasă. Totusi, atât dovezile teologice, istorice si arheologice arată că lucrurile stau cu totul altfel şi că în general atât Biserica Răsăriteană dar si  Biserica Apuseană nu aveau formele pe care le au azi. 

La inceputurile crestinismului, credinţa era una, având o singură formă, doctrine comune, păreri apropiate. Formele de manifestare a creştinismului timpuriu, dacă există sinceritate, se va recunoaşte că nu este identic cu cel de azi. Tocmai din această cauză, sunt şi foarte multe voci (protestanţii şi neoprotestanţii, intelectualii  atei si nu doar atei) care nu sunt deacord cu toate practicile tradiţiei şi a credinţei, care din punctul lor de vedere contrazic Scriptura. 

Bineînţeles că de cealaltă parte există şi avocaţii tradiţiei şi a învăţăturilor introduse în timp în practica bisericească, care apără cu tărie cauza tradiţiei si este normal sa fie.

Cu toate acestea, din aceste motive şi nu numai, apar împotriviri reciproce, care duc la resentimente, despărţiri, prejudecăţi şi la un proces de comunicare de multe ori ingreunat. 

Bineînţeles că nu toată tradiţia este pervertită, aşa cum ar spune unii, ci ea are rolul de a trasmite mai departe valorile credinţei, dar şi rolul de a aminti, prin sărbători de exemplu, ceea ce s-a petrecut în trecut cu semenii noştri, datorită conlucrării lui Dumnezeu cu omul.

In sensul acestei nepervertiri si a valorilor crestine, toti factorii de decizie, cei din consiliile bisericesti, liderii religiosi, ar trebui sa se gandeasca cat rau pot face sau cat bine, atunci cand prin punctele lor de credinta se manifesta in societate si invata...


b. Sistemul comunist şi doctrina atee a făcut ca timp de peste 40 de ani, religia să fie persecutată, iar împreună cu ea, Biserica, personalul clerical şi laici deopotrivă.

Legat însă de personalul clerical, se ştie foarte bine că atât patriarhii, mitropoliţii, episcopii, preoţii, călugării, măicuţele, pastorii, reverenzii, muftii, cât şi rabinii erau umăriţi de securitate, arestaţi, închişi în cele mai grele închisori, torturaţi, cu scopul de a renuţa la credinţa lor sau de a scrie numele enoriaşilor, de a divulga secretele spovedaniei etc.

În cazul în care aceşti lideri nu colaborau în acest sens, erau ameninţati cu moartea, cu tortura, cu dărâmarea lăcaşelor de cult, tăierea fondurilor, închiderea enorişilor, a familiei sau chiar cu omorârea lor. Mulţi dintre ei nu au ales să colaboreze, ci au suferit chinurile închisorii, deportările, moartea. Mulţi au supravieţuit fără să facă compromisuri morale sau spirituale. Însă la fel de mulţi sau chiar mai mulţi au ales să colaboreze cu securitatea, ceea ce au făcut din ei instrumente de tortură şi de propagandă împotriva celorlalte culte, lăcaşuri de cult, a liderilor religioşi şi a simplilor credincioşi.

Într-un fel mai restrâns, chiar dacă pare forţată legătura, cenzura manifestării se mai aplică şi azi, sub anumite forme cum ar fi: ponegrirea celorlalţi credincioşi, prin faptul că sunt numiţi eretici, sectanţi, manifestare agresivă de ordin verbal şi fizic faţă de minorităţile religioase în anumite situaţii, împiedicarea dreptului de a vizita anumite lăcaşuri de cult prin amplasarea de anunţuri fie la intrarea în biserici şi mănăstiri, încurajarea credincioşilor de către liderii spirituali de a nu intra în contact fizic şi verbal cu ceilalţi credincioşi ce aparţin “sectelor” pe motiv că nu sunt considerati creştini sau mai rau pe motiv că sunt oameni ai Satanei etc.

Aceste aspecte sunt în mare legate de biserica majoritară, dar în egală măsură şi celelalte confesiuni participă la procesul defăimării celorlalte culte şi a cenzurii. . Fiecare are dreptate doar pentru binele propiu…

Aceste aspecte, ce tin pana la urma de alegeri, genereaza crize morale si sociale, care in timp dau nastere unui tip de criza, care din punctul meu de vedere poate fi numit cangrena religioasa, adica criza religioasa care reduce religia la orgoliu, la greseala de judecata umana si in final la despartirea intre oameni in numele uman, nu in numele divinului...


c. Sistemul educaţional îşi poartă şi el vina in timp, chiar dacă nu o recunoaşte. Programa şcolară, în mare parte a fost mai tot timpul de partea bisericii majoritate. 

Nu s-au propus alternative, ci era promovat creştinimsul răsăritean, tradiţiile acestui creştinism, diferenţele care se enumerau nu erau în sensul de a face cunoscut şi ce este comun cu celelalte, ce este bun la celelalte credinţe…

Cadrele didactice erau şi sunt majoritare din biserica majoritară, nu sunt proiecte organizate de instituţiile şcolare în colaborare cu confesiunile, care să încurajeze cunoaşterea elevilor din diferite confesiuni şi a credinţelor lor etc. Dacă se fac aceste proiecte, fie sunt făcute de ong-uri care luptă împotriva dicriminării, fie sunt făcute pe alocuri de anumite parohii, care se rup de curentul general.

Însă problema mare constă în faptul că aceste iniţiative sunt aproape inexistente. Ceea ce duce în final la încălcarea dreptului copilului de a cunoaşte, de a avea acces la informaţie, indiferent de natura ei.

Copilul are dreptul să i se asigure informaţii adevărate, nu false, trunchiate ori rupte din context. Având echilibrul informaţiei, el poate ajunge prin procesul gândirii la filtrarea informaţiilor, alegerea să le pună în practică sau nu, prin interacţiune cu oamenii şi prin comunicare, găsind în spiritul vârstei lor, soluţiile cele mai bune pentru convieţuire, chiar dacă este vorba de diversitate în credinţe, în opinii, în idei.

Această posibilă convieţuire poate dezvolta relaţii sănătoase, de durată, ceea ce duce la transformarea copilului, tânărului, în sensul că poate deveni un om care cunoaşte, care nu are prejudecăţi, care nu discriminează şi care colaborează cu ceilalţi pentru binele “cetăţii”, comunităţii din care face parte.

Cu alte cuvinte, nu va deveni un retras, un egoist, ci va căuta lumea să o vadă aşa cum este pentru a se descoperi pe sine aşa cum este sau pentru a se modela aşa cum vrea să fie.

Daca copilul va fi manipulat de mic si i se va oferi doar un punct de vedere, fara sa i se ofere si alte alternative, mai tarziu, posibilitatea ca adultul educat asa in copilarie devine cu atat mai mare spre a deveni el insusi un discriminator, un neadaptat si un ins incapabil sa empatizeze cu alte persoane si cu valorile acestora...


d. Educaţia primită în familie. Fiecare familie în funcţie de credinţa pe care o trăieşte, de valorile în care crede şi de felul în care ea la rândui ei a fost educată şi a moştenit învăţături, practici şi obiceiuri, va alege pentru copiii care fac parte din familie cum să-i educe, în ce credinţă să-i crească, ce exemple de viaţă sa-i împărtaşească, cu ce oameni să socializeze etc. 

Dacă familia va alege calea îngustă (inţelegând prin aceasta încălcarea dreptului copilului de a fi informat corect, educat în spiritul intoleranţei), şansele copilului de a fi informat incorect, la nivel universal sunt foarte mari. Lacunele care le va avea copilul cu privire la aspectele care îl apropie pe acesta de alţi copii - chiar dacă ceilalţi au o credinţă aparte, aparţin unei alte etnii sau rase – vor fi mari, ceea ce poate duce la o îndoctrinare a copilului doar cu anumite învăţături de credinţă, viaţă, de ordin social, comportamental, transformând copilul într-o persoană puţin sociabilă, retrasă, timidă, cu o anumită frică în momentul când intră în contact cu alte persoane “diferite” de ceea ce a cunoscut el, cu probleme de comunicare şi de acceptare a altor puncte de vedere, în afara celor cunoscute de el pânâ în momentul confruntării cu ele.

Aceasta înseamnă că va fi un om chinuit de prejudecăţi si temeri, datorită necunoaşterii şi a altor adevăruri, învăţături, idei, paradigme etc.

Toate aceste aspecte, pe copil îl vor face să fie greu acceptat în grupuri sociale, îndepărtat, ceea ce este posibil să ducă la izolare, fie că o alege copilul, fie că o impun alţii.

Însă în cazul în care familia alege modul de a educa copilul într-un spirit universal, chiar dacă nu va alege să îl facă pe copil să trăiască identic sau aproape la fel ca ceilalţi copii sau oameni care sunt diferiţi în credinţă, valori, idei etc., şansele copilului educat în acest fel ca să devină un om intolerabil, cu prejudecăţi, egoist, cu pretenţia că el ştie tot şi deţine şi trăieşte în conformitate cu adevărul, vor fi mult mai mici sau aproape inexistente. Ceea ce va face din el un om sociabil, plăcut, adaptat la contextul social, stăpân pe situaţiile mai puţin plăcute ale vieţii, tolerabil, altruist, empatic, “constuctor” al societăţii în care trăieşte, deschis.


e. Autoeducarea. Acest aspect al vieţii noastre ţine numai şi numai de noi. Dacă am primit o educare îngustă, care ne-au făcut intolerabili la anumite aspecte de viaţă interioară şi exterioară a semenilor noştri, atunci felul în care alegem noi să gândim, să ne purtăm, să-i tratăm pe ceilalţi din momentul în care suntem conştienţi de faptele noastre, ne face sau nu responsabili de consecinţele alegerilor noastre.

Dacă alegem să ne purtăm cu semenii noştri aşa cum am fost educaţi şi cum am văzut în familia restrânsă şi lărgită, atunci suntem sau nu mai deschişi, mai tolerabili, mai sociabili, mai empatici, mai altruişti, mai săritori faţă de semenii noştri, mai aproape de vieţile şi probleme lor.

Totul ţine de felul în care putem să gândim şi să luăm decizii singuri, să facem sau nu cum au făcut alţii. Dacă alţii au făcut un rău, noi putem la rândul nostru să-l facem sau nu, chiar dacă ni s-a zis să-l facem sau l-am văzut facând-ul alţii. Ţine de alegerea noastră cum ne raportăm la alţii şi la valorile lor, din momentul în care nu mai suntem sub tutela părinţilor noştri ori din momentul în care legea ne permite să alegem singuri credinţele, valorile, felul în care să acţionăm, să trăim etc.

În concluzie, se poate spune că la nivel afirmativ şi faptic pe alocuri există şi poate exista o interacţiune între confesiunile din România, dacă se ţine cont de laturile pozitive ale punctelor detaliate mai sus, dacă nu, interactiunea cultelor şi credincioşilor va fi deficitară în orice domeniu, iar acest termen deficitar, implică şi comunicarea.

Ioan Vasilescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Cine suntem și ce facem noi cu adevărat?

Supa de rosii cu legume

Puţin despre alergare!

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi