Uit sa pretuiesc binele


Mi-am adresat de multe ori întrebarea de ce noi oamenii nu ştim să preţuim ceea ce avem mai scump în noi şi alături de noi?, si mărturisesc că nu de puţine ori am dat greş în găsirea răspunsului…căci, de fiecare dată când căutam un răspuns întrebării mele, nu căutam la cine trebuie, ci căutam la mine! Poate cititorul o să se întrebe ce vreau să zic cu aceste cuvinte…păi de fapt nu vreau să zic nimic ce ar părea a fi filosofie, ci vreau să mă mărturisesc aşa cum mă ştiu azi şi acum.

Dar cui să mărturisesc, vouă? Poate, dar în primul rând mie, căci, cu toate că răspunsul care l-am căutat am vrut să-l culeg din mine, acesta nu a venit din mine, ci din conştiinţa care-mi stă ca mărturie în faţă pentru ceea ce eu sunt. Dar o să fiu întrebat de cititor, cel puţin în gândul lor: “Dar conştiinţa a cui e? Nu în tine sălăsluieşte?” Eu o să-i răspund că el are dreptate când se întreabă aşa, însă am să aduc şi o completare: ea, conştiinţa, are sălaşul în mine, dar atunci când aleg altceva care stă împotriva ei, atunci ea încetează a mai fi parte din mine, căci eu am ales ceea ce îi este contrar învăţăturii şi înţelepciunii ei şi când am ales să mă împotrivesc în felul acesta prin alegerea mea, atunci eu nu am făcut decât s-o alung sau am lăsat-o undeva, călcată şi uitată într-un loc ascuns…

Astfel, nu am mai căutat unde trebuia, ci am căutat la mine. Şi ca să revin la început, iată de ce am căutat la mine răspunsul pentru întrebarea care mă apasă: nu preţuiesc ceea ce am în mine şi alături de mine pentru că de foarte multe ori caut să-mi fac mie bine, pentru că de foarte multe ori învăţ să ascult tot mai puţin prietenii, rudele şi cu atât mai mult partenerul de viaţă, pentru că uit să fac un bine, să spun un cuvânt de încurajare, să mă opresc să văd oamenii şi să le vorbesc deschis fără măşti…caut la mine, pentru că încerc astfel să-mi justific alegerea, păcatul meu de a fi indiferent, intolerabil şi rece faţă de cei din jur…caut la mine, pentru că dacă aş căuta în altă parte, cealaltă parte m-ar descoperi şi m-ar face vulnerabil…caut la mine pentru că eu mă cred mai pregătit şi mai bun pentru viaţă, mai bun pentru a îndruma pe alţii…caut la mine pentru că sunt mândru şi egoist, cu toate că nu am curajul sincer de a recunoaşte că aşa sunt…caut la mine, deoarece până la urmă căutarea în mine îmi este de folos si această stare îmi comvine…caut la mine pentru că până la urmă aşa voiesc eu…

Însă această voie personală, mărturisesc cu durere că nu îmi face bine. Deoarece, făcând toate lucrurile de sus în defavoarea celor ce vieţuiesc cu mine şi lângă mine, nu fac altceva decât să ucid prin tortură şi puţinul bine care mi-a fost dat de Cer şi în acest fel, iată-mă cum nu preţuiesc nici ceea ce am în mine! Căci, atunci când aleg să mă înalţ doar pe mine, eu cred că îmi fac un bine personal, adică mă protejez prin anumite fapte gândite de mine…dar făcând în felul acesta, iată-mă împotriva mea prin îngroparea binelui încetul cu încetul. De ce? Răspunsul este acesta: binele nu e pentru mine, e pentru celălalt, căci el, binele, pentru celălalt trebuie făcut şi împlinit! Doar atunci este bine, când binele îl caută prima oară nu pe mine, ci pe el…iar acest bine trebuie să-l fac eu! Şi când voi face precum am spus, doar atunci voi preţui ceea ce am mai scump în mine şi în afară: darul de la Dumnezeu care este sufletul din mine şi de care trebuie să mă îngrijesc, şi omul de lângă mine pe care trebuie să-l slujesc cu iubire, cu atenţie şi cu multă grijă. Iar atunci când am făcut aşa, voi şti şi răspunsul la întrebare…preţuirea e celălalt!

Ioan Vasilescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Cine suntem și ce facem noi cu adevărat?

Supa de rosii cu legume

Puţin despre alergare!

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi