Omul in raport cu noi


Fiecare dintre noi, dovedeste pentru sine, chiar si numai in singuratatea intimitatii fiintei sale interioare, că ii este deajuns, adica este mult mai drept, bun, ingaduitor, invatator si bogat sufleteste fata de ceilalti… tot pentru sine se plaseaza pe o treapta mai sus prin comparatie cu ceilalti, cu felul lor de a trai si de a fi, cu mediul din care provin si in care isi duc traiul.

Indiferent cum este celalalt, chiar de ar fi sa fie cel mai cinstit om, acestuia tot i se va gasi lipsuri, caci lipsurile respective, indiferent de ce natura sunt ele, sunt proiectate de fiecare in mod particular, puse fata in fata cu valorile particulare, cantarite, iar apoi pretuite dupa valoarea pe care fiecare om o da atunci cand judeca valoarea lui cu a celuilalt. Iar rezultatul, este comportamentul omului fata de semenul sau, comportament ce nu de putine ori vizeaza credinta , etnia, educatia, viata celuilalt.

Dar această vizare nu de putine ori ataca ceea ce am spus mai inainte, si atacarea aceasta din nefericire, uneori este infaptuita din neintelegerea de cele mai multe ori a semenului si din frica, frica ce vine din nesiguranta celui ce ataca, nascuta dintr-un gen de necunoastere a valorilor celuilalt si cu atat mai mult dintr-o lipsa de aplicare a virtutilor valorilor personale. Iar daca este sa dau un exemplu aici, am sa aduc aminte de iubirea crestina si pacea care ar trebuie sa fie intre toti ceilalti care se numesc crestini, indiferent de confesiune. Ele, adica pacea si iubirea crestina sunt virtutile de seama ale crestinismului, sunt invataturile traite cu adevarat de Hristos si lasate ca exemplu oamenilor care au fost convertiti la crestinism in Numele lui Hristos Iisus.

Acest fapt si realitate daca sta de exemplu, nu de putine ori este incalcat, deoarece de cele mai multe ori oamenii sunt atacati prin felurite chipuri de ceilalti credinciosi, care cu toate ca nu practica invatatura crestina, se pun in postura se a fi judecatori si cu atat mai mult violatori ai fiintelor interioare, a credintelor care au luat nastere odata cu alegerea, odata cu punerea in fiinta a datului liberului arbitru. Caci, atunci cand semenii care cred ca sunt intr-un fel anume si fac intr-un fel anume doar pentru ca asa zice o memorie colectica, atunci apar si marile neitelegeri. Iar vizatii sunt cei care nu au respins memoria colectiva, ci cei care au gandit memoria colectiva si au ales intre ea si cele se sunt in ele. Nu poti sa respingi totul din aceasta memorie, dar nu toate din ea sunt si simtirile celor ce au ales sa gandeasca memoria colectiva. Simtirile celor ce au ales nu sunt neapărat simtirile memoriei colective. Si invers.

Dar acest lucru nu inseaman in materie de credinta cel putin, ca sunt gresiti cei care au ales sa traiasca prin intrebarea: “De ce nu judecati pentru voi insivă ce este drept?”… nu sunt gresiti atat timp cat fac binele, cat implinesc iubirea si aduc pacea intre semeni. In rest, daca fac altfel decat ceea ce este bine, impaciuitor si in iubire, atunci poti zice ca sunt gresiti! Dar sa fie gresiti cand ei au credinta in ei insisi si nu mai au nevoie de legaturi exterioare? Religia oare nu inseamna legatura, iar legatura aceasta nu este mai puternica cu inima, decat cu ceea ce vine din afara? Caci din inima iese atat binele cat si raul. Ea dicteaza impreuna cu gandul alegerea noastra, iar daca alegerea noastra o facem in noi, atunci cele de afara cum sa faca legatura cu cele din interior? Da, putem sa luam in seama frumusetea naturii, sa o admiram, sa admiram toata minunea creatiei incepand de la cea mai mica lighiuana pana la cel mai inalt munte, sa mirosm iarba si florile, sa privim cerul si stelele, sa ne miram de ele cat sunt de frumoase si de minunat create, sa le aducem in sufletele noastre prin ceea ce sunt ele, ce reprezinta ele in creatie, sa facem din ele o legatura a exteriorului cu interiorul nostru, dar nu o religie cu cerul! Caci legatura aceasta o face inima si gandul, nu prin mijlocirea creatiei, ci prin mijlocirea Creatorului.

Există felurite ritualuri la toate confesiunile, dar nu rituarurile sunt cele ce salveaza, nu ele sunt nevoia sufletului pentru a fi mantuit, ci nevoile sufletului sunt in facerea binelui, in impilinirea legii morale, a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii omului fara a te uita la hainele de pe el, la cultura lui, statutul sau bogatia sa.

Poti sa ai toata cultura, poti sa ai toata teologia, sa detii si sa stapanesti toate ritualurile unei confesiuni si sa cunosti tot adevarul  religiei crestine, dar daca nu implinesti esenta crestinismului, adica iubirea aceea care a primit indracitul gol si răpănos in fata, fără ai zice “dute si te curateste de murdarie, iati haine noi si parfumeaza-te si apoi vin-o sa-ti scot dracii, caci asa este bine pentru salvarea ta!”, daca nu implinesti acea iubirea care nu s-a ferit de leprosi, si nici de alt neam, daca nu implinesti iubirea aceea care spune să-ti iubesti chiar si dusmanul, pe cel care te jefuieste ori te blastama sau te vorbeste de rau, daca nu implinesti iubirea care este in stare sa stea la masa cu cersatorii, cu pacatosii de tot felul, cu incultii, cu saracii si cu alti oamenii care nu neaparat sunt amintiti aici, dar care nu sunt placuti sufletului uneori sau de cele mai multe ori, fara a avea repulsie fata de ei si a-i numi prosti, nebuni sau altfel, sau facand toate doar pentru a fi vazut, atunci din nefericire si cu durere spun ca daca asa nu se face, atunci nici nu se implineste crestinismul si nici nu se urmeaza calea lui Hristos si invatatura Sa!

Atunci, doar ne numim crestini si atat… si de multe ori, daca nu de fiecare data ne numim crestini si doar atat! Si daca nu facem cele de mai sus, caci asta porunceste El sa facem cu adevarat, atunci care pe care judeca, si cine este mai presus deasupra celuilalt? Noi sau El?

Ioan Vasilescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Testul de personalitate JUNG. Află cele 16 tipologii de personalitate.

Cine suntem și ce facem noi cu adevărat?

Supa de rosii cu legume

Puţin despre alergare!

Viaţa, un adevărat laborator de situaţii în care te adaptezi